Călătorind

E bine acolo unde nu suntem sau e bine acolo unde am fostTimp de lectură 4 minute

Azi dimineață mi-a apărut în feed-ul unei rețele de socializare (haha) următoarea postare:

Primul gând a fost „ce frumos! și incredibil că anul trecut am fost acolo!”
Apoi mi-am adus aminte că anul trecut nici nu mă gândeam că atât de mult voi aprecia posibilitatea de a călători liber prin lume.

În iunie 2019 ne-am pornit cu prietena mea Roxana spre Lisabona. Foarte spontan, în căutarea revelațiilor. Locul din poză este Cabo da Roca — considerat un fel de capătul pământului (hello, flatearthers!), fiind cel mai la vest amplasat punct pe continentul european. Și e un loc într-adevăr deosebit. Fără romantisme și exagerări. Nu mi-a schimbat viața la 180 de grade, dar la sigur mi-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna.

Când am ajuns acolo și priveam în jos la apa și stâncile de acolo, una din revelațiile instante a fost că stâncile alea stau sute de ani acolo și apa oceanului le spală cu valurile sale.

Piatra cu pricina

Și piatra nu se jeluie despre scopurile sale în viață. Apa, la fel. Ele nu cunosc de timp. Ele pur și simplu stau acolo, în moment, și există. Vânt, ploaie, ninsoare, furtună — piatra stă și își manifestă menirea. Apa și valurile — la fel. Și este cert faptul că dacă ele nu ar exista, acel loc nu ar fi la fel. Pentru mine această realizare m-a ajutat să înțeleg că niorlăiala nu are nici un sens și că eu am ce învăța de la acea piatră — să fiu în moment, de parcă nimeni niciodată nu mi-a implantat în creier noțiunile de trecut sau viitor.

De aceea și postez acest text. Pentru că așa mi-a venit. Pentru că așa am simțit. Pentru că îmi e dor de textele și blogurile din 2007, unde toți erau sinceri, vulnerabili, interesanți. Postări în care nimeni nu îți vinde nimic, nimeni nu te învață cum să îți trăiești viața.

Când eram la Cabo da Roca, a început să îmi cânte în cap Enjoy the Slience de Depeche Mode. Corect a remarcat Roxana că e contradictorie situația — vrei să enjoy the silence, dar dincolo fredonezi cântecul. Nu pot să explic, însă, dar vroiam să cânt. Niciodată nu am văzut clip-ul cântecului cap-coadă, însă acum îmi par foarte curioase coincidențele de acolo și locul unde acest cântec pur și simplu îmi domina creierul.

Un cadru din clipul Depeche Mode – Enjoy the silence

Și coborârea printre stânci la plaja Praia da Ursa. Fără absolut nici o experiență de hiking am zis „da’ hai!” și am coborât până la plajă, apoi am urcat înapoi. Ne-am înmuiat în oceanul rece — scăldat e mult spus — și ne încălzeam la soare apoi. Toate sub lozinca „o viață trăim” și „ce parcă venim în fiecare zi la capătul lumii?”

Încă nu am găsit explicația de ce nu îmi trăiesc fiecare zi așa. Sunt în căutare. Dar anume asemenea experiențe noi și spontane aduc în viața mea asemenea întrebări și poate eventual răspunsuri. Și asta e bine.

(Ok, this is creepy. acum am privit în totalitate clipul Enjoy the Silence și în porțiunea unde protagonistul coboară printre stânci, Google spune că e filmat în Portugalia, Algarve. Un pic mai la sud de Cabo da Roca. Normal? Normal!)

În fine. Astăzi sunt cu gândul pe malul oceanului și a locurilor frumoase văzute acolo. Poate pentru că în iunie trebuia să mă întorc acolo și totul s-a amânat. În engleză e longing.

Mă bucur că am luat și am scris această postare. În ultimul timp încerc cât mai mult să mă conduc după ideea de „ia și fă”. Nu contează rezultatul. Contează intenția, mișcarea, acțiunea. Și, cred eu, toate astea sunt despre găsirea răspunsului pe bucăți. Bucuria din puzzle vine în timp ce îl rezolvi, nu? Puțin folos din el dacă îl primești deja completat.

Prinde următoarele articole direct pe Facebook

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*