Trepte în sus

Plângi și fii tristă, te rogTimp de lectură 3 minute

Revin des cu gândul la acest caz. Într-o conversație cu o persoană de pe Instagram în care întrebam anumite detalii despre serviciile pe care le prestează, la finalul conversației m-am băgat unde nu trebuia. Urmărind-o demult prin intermediul Instagram Stories — pentru că de când au apărut ne turnăm cam toată viața într-acolo — știam că a trecut recent printr-o despărțire. Pe de o parte empatizam mult cu ea, pe de altă parte aveam atitudinea de „ei, prostii, o să treacă și va veni ceva mai bun”. Și după cum spuneam, după ce am aflat toate detaliile de care aveam nevoie, AM TRÂNTIT-O:

Am meritat acest Seen din tot sufletul.

Parcă nimic grav și mesajul e destul de dulce.

Dar, după cum am menționat, deseori mă gândesc la acest mesaj. Am regretat aproape instant după ce l-am trimis. Și de atunci sunt mai atentă la cazurile în care oamenii nu permit altor oameni să își trăiască emoțiile. Fenomenul Baader-Meinhof în toată splendoarea. Cu scopul ca eu să îmi învăț lecția, probabil.

„Nu plânge”, „nu fi tristă”, „hai fii și tu mai veselă” și lista poate continua. De unde pornesc aceste fraze? Din neputința de a ajuta? Din faptul că tristețea cuiva ne incomodează? Din „pfff, tristețea ta e un fleac, uite la mine când a fost… o-ho-ho!” Sau poate pentru că suntem învățați că tristețea e rea și trebuie ruptă din rădăcini?

Nu. Tristețea trebuie trăită.

Durerea trebuie trăită, lacrimile trebuiesc plânse atâtea câte sunt. De altfel, dacă le negi, ele oricum se adună. Iar noi, fizic, nu suntem infiniți. Și toată adunătura asta la un moment dat ori explodează, ori ne îmbolnăvește.

Emoțiile noastre sunt inconștiente. Și eu personal, atâția ani am fost atât de deconectată de ele, încât de curând am început să le învăț ca pe alfabet. Fac cunoștință cu ele, le lipesc etichete pe frunte ca măcar un pic să înțeleg ce se întâmplă, ce trăiesc, cum să le gestionez. Și negarea emoțiilor negative nu este o soluție. Ha, și o altă chestie interesantă e că, uneori, toată înțelegerea emoțiilor începe cu vreo tristețe care ne-a marcat. Apoi treptat-treptat, vine mintea la cap.

Atunci, cine sunt eu ca să neg tristețea unei persoane? Mai ales necunoscute. Pentru că avem oarecum impresia că dacă urmărim insta-stories, cunoaștem protagonista/ul din ele. Nu. Cunoaștem doar ce alege să ne arate acea persoană, iar percepția și interpretările ne aparțin.

Nu am fost niciodată bună la consolat, nu știu dacă voi excela vreodată cu această trăsătură. Dar pot să împart din experiență: atunci când ai o tristețe pe suflet, permite-ți să o trăiești. Dă-ți 2-3 zile/săptămâni/luni/ani(?) să o ții alături, să O ACCEPȚI, iar când lucrurile devin mai limpezi, să îi mulțumești și să vezi ce lecție te-a învățat. Pentru că everything happens for a reason. Și deseori emoțiile ne iau pe sus și riscăm să nu vedem clar de ce se întâmplă anumite lucruri în viața noastră.

Sper, totuși, că acea persoană își va găsi confortul, pentru că oricum mesajul meu a fost cu intenții bune. Și îi mulțumesc că a ciorsăit această lecție de creierul meu.

Sursă foto [x]

Prinde următoarele articole direct pe Facebook

Comentează

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*